O carte pe care am citit-o repede pentru ca mi-a plăcut și m-a intrigat. Undeva în Franța medievală, o fată de cinsprezece ani – Leola – decide să iși ia soarta în mâini și fură armura unui cavaler mort pe un câmp de bătălie. Armura îi devine o a doua piele, sub care se ascunde pentru a supraviețui în căutarea iubitului adolescent, de care a despărțit-o războiul. Așa începe o poveste inițiatică, cu aventuri și personaje bine definite, în alb și negru, în care realul se îmbină cu fantasticul. Viața Leolei ca „bărbat de fier” nu este ușoară, țelul se pierde, dar ea și-o asumă cu simplitate: „Nu știu dacă-s dispusă să ucid și să mor, două lucruri atroce, pe care conștiința omului nu le acceptă. Dar viața m-a învățat că la începutul luptei, toate aceste gânduri dispar, sub paroxismul neașteptat al violenței. Am să lupt, am să-mi vând scump pielea”.

Mi-a plăcut din mai multe motive:

Este scrisă la persoana I – Leola iși povestește viața în scris cu sinceritate – și de aceea am simțit-o foarte aproape: „Sunt femeie și scriu. Sunt o muiere simplă dar știu citi. Am venit pe lume iobagă, dar acum sunt liberă. În decursul vieții am văzut minunății. În decursul vieții, am făcut minunății. Un timp, lumea a fost un miracol. Apoi a făcut cale întoarsă în beznă„. Trăiește iubirea de adolescent, apoi pasiunea pentru un bărbat care o va trada, dar și dragostea adevărată pentru omul potrivit, care poate nu întâmplător poartă nume pe jumătate identic cu al ei: Leon.

Leola se folosește de atribute bărbătești pentru a supraviețui, dar duritatea de care e nevoită să dea dovadă nu îi alterează capacitatea de a iubi, de a se dărui, de a ajuta cu compasiune pe cei slabi și nefericiți. În timp, strânge langă ea un mic grup de personaje stranii: Nyneve, vrăjitoarea misterioasă, care o îndrumă, o învață să scrie și îi îngrijește rănile, Leon, fierarul masiv, cu o inimă de aur, chinuit din când în când de crize epileptice, având ca animal de companie un vasilisc, Filippo, eunucul mut, cu povestea lui Achile tatuată pe corpul spân, Violante, pitică inimoasă, adeptă a credinței catare, Aline, tânăra care, convinsă fiind ca deoache, a preferat să se lege la ochi și să trăiască cerșind ca o oarbă, și, nu în ultimul rând, Guy, uriașul cu minte de copil, care m-a impresionat cel mai mult.

Un alt motiv pentru care am citit cu plăcere acest roman este că mi-a amintit, prin prezența personajelor de credință catară cu care Leola ajunge să-și impartă drumul, de o vacanță memorabilă pe care am petrecut-o acum câțiva ani în orașul Albi din Franța, la umbra măreței catedrale, simbol al supremației credinței catolice asupra celei catare.

Mi-a plăcut și pentru că m-au trecut fiori recicitind despre ducesa Dhuoda, principalul personaj negativ, încă de când privea, impasibilă, înghețată ca și albul perfect al hainelor sale, cum se răneau și se ucideau cavalerii în turnir, apoi când și-a înfipt dinții mici, albi și ascuțiți „ca de fiară” într-un trandafir alb, pe care apoi l-a mestecat, și până când, devenită Doamna Neagră, e descrisă ca purtând armură din plăci negre, lucioase, fustă neagră, iar la gât colier de perle imense. „Dar ce-i mai rău e chipul. Bietul chip e acoperit de o tencuială crăpată din ipsos și plumb, cu care se chinuie în van să-l albească. Ochii, demenți și roșii, sunt sulimeniți cu petele de funingine ale koholului berber, și când vorbește, gura se deschide ca o rană roșie, în mijlocul unei măști de var și cenușă„.

Momentul care m-a emoționat cel mai mult a fost atunci când, despărțită printr-un joc al sorții în mod definitiv de Leon, iubirea vieții ei, Leola eliberează din colivie vasiliscul, imaginându-și că acesta va merge la Leon, la care ea nu va mai putea ajunge niciodată: „.. o privire înțeleptă și sălbatică, care zgârie ca țepii spinilor și miroase a ploaie și a iarbă-neagră. <Nu te teme, nu îți fac rău> spun ochii lui arzători. <Suntem ființe asemănătoare, normale și hăituite.> Vasiliscul sau ce-o fi, saltă brusc, iese din colivie, traversează odaia cât ai clipi. Din patru salturi e pe glaful feresteri deschise. Stă o clipă, întoarce capul, mă privește iar. <Leon e viu și mă duc la el> îmi închipui că-mi spune.<Mulțumesc că mi-ai dat drumul>. Dispare în lumea mare, pată trecătoare, sub lumina orbitoare a soarelui, vibrație vie de culoare roșie, maro, albă și neagră..„

Dintre cuvintele pe care Leola le definește în memoriile sale – printre care iubire, speranță, melancolie, fericire – compasiune este scrisă la îndemnul Nynevei: este „singurul cuvânt mare cu care nu rănești, nu torturezi, nu arestezi, nu omori.. mai curând invers, eviți toate astea. Există și alte vorbe foarte frumoase: iubire, libertate, onoare, dreptate. dar toate, absolut toate pot fi schimbate, folosite drept armă, și pot face victime. Din dragoste pentru Dumnezeul lor, cruciații aprind ruguri, dintr-o iubire fără sens, ibovnici geloși își omoară iubita. Nobilii își chinuiesc iobagii și profită de ei, în numele onoarei lor presupuse. Libertatea nu prea poate presupune închisoare și moarte pentru alții, iar în ceea ce privește dreptatea, toți cred că-i de partea lor, chiar și tiranii cei mai cruzi. Numai compasiunea se pune în calea acestor exagerări, e o idee ce nu poate fi impusă altora prin sânge, fiindcă te obligă să faci tocmai contrariul, să te apropii de ceilalți, să simți ca ei și să-i înțelegi„.

Leola nu crede în predestinare de aceea ea nu află pe parcursul vieții sale decât câteva fragmente din povestea Regelui care devine străveziu pe măsură ce minte tot mai mult. Ea ar putea fi un Rege străveziu sortit dispariției definitive, însă alege cu trecerea anilor, să renunțe tot mai des la a se pretinde bărbat.  În același ritm, tărâmul preafericit Avalon e desenat de Nyneve tot mai aproape, iar Leola pornește către el cu ajutorul licorii vrăjite de culoarea chihlimbarului pregătită de prietena sa, lăsând în urmă povestea scrisă a vieții sale scrisă cu sinceritate – până la urmă cuvintele îi sunt singura armă rămasă, care o salvează de la dispariția definitivă pentru că pentru a o folosi nu are nevoie de nicio deghizare. Ultimul cuvânt definit este fericire: „Nu pot să cred că venim pe lume ca să fim nefericiți. .. Nu-i frumos tot ce mi-a dat viața? Mă simt în pace în hainele mele femeiești, în blana cusută după urma fiecărei cicatrice. Asta sunt, nu-i rău.”

Pentru mine concluzia cărții este una plină de speranță, exprimată de maica stareță a mănăstirii unde Leola se refugiază o vreme: „Dincolo de moarte nimic nu-i definitiv, decât propria lașitate. Oamenii numesc îndeobște destin ceea ce li se întâmplă când își pierd puterea de a lupta”.