Chanaz, village fleuri * *

În Franța, pe plăcuța care anunță intrarea în unele localități se poate citi, alături de numele localității și ”village fleuri” sau ”ville fleuri”, urmat de un număr de până la patru flori. Acestea sunt obținute în urma ”Concursului orașelor și satelor cu flori” (”Concours des villes et villages fleuris”) care se desfășoară anual încă din 1959, cu scopul de a promova dezvoltarea spațiilor verzi.

Cu două astfel de flori ne-a întâmpinat Chanaz, un mic sat colorat și liniștit, cuibărit pe malul Canalului de Savière între Lac du Bourget și fluviul Rhône. Aici, după ce am savurat o salată la una dintre terasele înșirate de-a lungul malului, ne-am îmbarcat pe un vaporaș care face o micuță croazieră pe canal până la vărsarea în fluviu și înapoi. Vaporașul a alunecat ușor printre bărci mari și mici, pe canalul umbrit pe alocuri de copaci, ale căror frunziș filtra plăcut razele arzătoare ale soarelui de august. Ușoara legănare și păsările sălbatice forfotind prin vegetația de pe mal sau zburând voioase, au făcut ca întâlnirea cu fluviul cu ape tulburi și repezi și rafale de vânt să fie neașteptată. Nu a durat mult însă și vaporașul s-a intors pe același traseu, prin același decor liniștit și reconfortant.

Nu am aflat cum sunt străduțele din Chanaz, nici cele două mori vechi, una de grâu și cealaltă de ulei de nuci, pentru că nu le-am explorat. Și nici nu am meditat la istoria canalului ca rută comercială importantă. Cu toate acestea, chiar după ceva ani, privesc înapoi spre această excursie cu multă plăcere și cu gândul că mi-ar surâde să revin acolo cândva.

Col de la Forclaz 

De la 1157 m altitudine, micuța stațiune Col de la Forclaz atrage iubitorii zborului cu parapanta. Privit de aici, de sus, lacul Annecy șerpuiește ușor spre orizont, iar potecile îmbie la drumeții.

Pentru că nu am avut destul curaj pentru parapantă, am ales poteca, pe care am pornit fără să știm unde duce, cu câte o înghețată elvețiană Mövenpick să ne țină companie. Când am terminat înghețata ne-am întors, deși ar fi fost plăcut să continuăm, doar că planul excursiei pentru acea zi nu se oprea aici.

Castelul Menthon-Saint-Bernard

Pe malul lacului Annecy se află și o micuță localitate, Menthon-Saint-Bernard, pe care am inclus-o în planul vacanței noastre pentru că voiam să vedem castelul cu același nume.

Castelul Menthon-Saint-Bernard veghează de pe o stâncă nu foarte înaltă această mică localitate care îi poartă numele. A fost locuit dintotdeauna de familia Menthon, cu roluri importante în istoria regiunii Genevei și Savoiei. Fiecare generație a modificat arhitectura, astfel ca din fortăreața austeră din secolul XIII a devenit acum o rezidență confortabilă. Pe dinafară arată ca un castel din povești pe care ni le putem doar imagina. În interior insă, poveștie se conturează și prind viață în fiecare încăpere.

Cel mai mult mi-a plăcut biblioteca, amenajată în fosta încăpere principală a fortăreței. Ceea ce m-a uimit pentru că au dat pentru mine o nouă dimensiune dragostei pentru cărți au fost pereții cu grosimea de un metru, pentru a asigura o temperatură constantă indiferent de temperatura de afară celor peste 12000 de volume de dinainte de 1800 pe care le păstrează. Și cum se putea mai bine întregi acest tablou decât cu un șemineu – acesta este sculptat cu scene din viața Sfântului Bernard de Menthon, patron al Alpilor, schiorilor, alpiniștilor și al celor ce locuiesc în munți, și poate cel mai celebru dintre membrii familiei Menthon. Legenda spune că încercând să scape de o căsătorie impusă de părinți pentru că avea înclinații ascetice, Bernard de Menthon (1008-1081) a reușit să iasă pe fereastra camerei unde fusese încuiat, îndoind gratiile din metal și ajungănd pe pământ nevătămat, cu ajutorul îngerului păzitor, în ciuda înălțimii de la care sărise. Tot el a înființat în Alpii de vest, în trecătorile dinspre Elveția spre Italia, mai multe refugii și o mânăstire care îi poartă numele, destinate adăpostirii de hoți și de furtuni de zăpadă a pelerinilor care traversau munții în drumul lor spre Roma, Santiago de Compostella sau Ierusalim.

În curtea interioară a castelului, alături de gargui se regăsește o mică sculptură înfățișând un câine din rasa care din 1880 poartă numele St Bernard. Povestea acestor câini începe în aceste refugii montane, lăsate în grija călugărilor augustinieni. Începând cu anii 1600, călugării foloseau pentru paza refugiilor și pentru companie câini descendenți din Mastiff asiatic aduși în zonă de pe vremea romanilor. După încrucișări cu câini locali, a rezultat o rasă de câini puternici, cu blană potrivită iernilor aspre și cu un simț al mirosului extrem de dezvoltat – toate calitățile pentru a putea găsi călătorii îngropați în zăpadă. Așa au ajuns să fie trimiși în grupuri de câte doi să caute călătorii rătăciți sau înzăpeziți. Unul dintre câini se așeza pe victimă să o încălzească, iar celălalt se întorcea să îi alerteze pe călugări. Reputația de câini salvatori a crescut când Napoleon a trecut Alpii în 1790-1810 și se spune că nu a pierdut niciun soldat. O altă poveste spune că între 1800 și 1812 a trăit la mănăstire un celebru St Bernard pe nume Barry, care a salvat peste 40 de persoane.

Căt despre butoiașul cu alcool de la gâtul câinilor, au fost multe varainte – că ar conține rom sau lichior sau chiar un amestec preparat după o rețetă secretă. Cu toate acestea, se pare că este doar o invenție a unui pictor englez în 1820, neavând de fapt, nicio susținere istorică. Însă imaginea câinelui St Bernard având ca motto „Nobility, Devotion, Sacrifice” și un butoiaș la gât a prins grozav la public, iar acum este unul dintre simbolurile cele mai îndrăgite ale Elveției.

Camera de zi a castelului spune povești din despre soțiile nobililor care au trăit aici. Mi le-am imaginat sub tavanul boltit, îmbrăcat în lemn de castan, așezate pe scaunele Ludovic al XIII-lea îmbrăcate în piele de Cordoba, privind pe fereastră către lac sau către oglinda venețiană. Membrii familiei veghează din portretele de pe pereți, printre tapiserii, deasupra mesei florentine din secolul al XVII-lea și a cuferelor de zestre – decade întregi comprimate într-un mic spațiu.

Cum era de așteptat, reprezentările Sfântului Bernard de Menthon se regăsesc în capela care îi este dedicată, cât și în încăperea destinată pelerinilor, unde aceștia erau primiți de către lordul castelului, împodobită, printre altele, cu un bufet în stil gotic și o pictură din secolul al XV-lea.

Tradiția de oameni puternici și influenți din familia Menthon a continuat de-a lungul vremii cu roluri de cavaleri, ambasadori, șambelani, prefecți și guvernatori. Mai aproape de zilele noastre, François de Menthon (1900 – 1984), tatăl proprietarului actual, a fost unul dintre fondatorii Rezistenței Franceze, procuror la Tribunalul Militar de la Nürnberg și pionier al Uniunii Europene.

La finalul vizitei noastre, spre seară, castelul a găzduit un mic „spectacol” medieval.