Dacă tot am scris despre vacanța în Franța, cred că e un moment bun să povestesc despre cărțile lui Peter Mayle despre Provence, relaxante, ușor de citit și teribil de savuroase, de la editura Rao.

Seria începe cu Un an în Provence, în care aflăm că un cuplu de britanici, după o vacanță reușită, hotărăsc să se stabilească în satul Menerbes din această regiune. Cartea m-a cucerit de la primele pagini – britanicul aflat la mare depărtare de cețurile arhipelagului natal descoperă lună de lună, timp de un an, savoarea vieții provensale, un cu totul alt stil de oameni, obiceiuri și bineînțeles, o rafinată gastronomie. De la meseriași locali la trufe și sezon de vânătoare, de la vinuri la „toucher les cinques sardines„, de la peisaje arse de soare și culturi de levănțică, la asprimea Mistralului, trecând prin meniuri sofisticate la mese îmbelșugate și dialoguri cu localnici, pe fiecare pagină se află câte un motiv de zâmbet.

Mi-a plăcut pentru atmosfera vie și amuzantă în care m-a transportat și pentru că am aflat lucruri interesante despre această regiune și oamenii ei, despre zilele care curg „liniștite, calde, plăcute vara și liniștite, reci, plăcute iarna”.

Pentru că mi-a plăcut atât de mult, voi pune aici câteva fragmente:

„Era uimitor să vezi și să auzi ferocitatea plină de veselie cu care cei trei zidari pulverizau tot ce se afla în calea ciocanelor grele. Loveau vârtos, fluierau, cântau, înjurau, fără să le pese de zidurile care cădeau și de grinzile care se îndoiau […] Spre ușurarea noastră, nu au băut alcool. Un zidar amețit manevrând un ciocan de zeci de kilograme oferă o imagine înspăimântătoare. Erau destul de primejdioși și treji”

„L-am întrebat dacă într-adevăr mănâncă vulpe. A parut uimit de o întrebare atât de prostească și s-a uitat la mine câteva clipe fără a răspunde, ca și cum m-ar fi suspectat că îmi bat joc de el.

– În Anglia nu se mânâncă vulpe?

Mi-au trecut prin fața ochilor membrii Clubului Belvoir Hunt scriind la The Times și suferind un atac de inimă colectiv la auzul unei asemenea idei stranii și tipic străine.

– Nu, nu se mănâncă vulpe in Anglia. Îți pui o haină roșie, o urmărești călare însoțit de mai mulți câini și apoi îi tai coada.

Dădu din cap uluit.

– Ils sont bizarres, les Anglais.”

„Am numărat paisprezece feluri de aperitive – inimi de anghinare, sardele prăjite în aluat, tabouleh aromat, cod sărat cu smăntână, ciuperci marinate, calamari, tapenade, cepe mici în sos de roșii proaspăt, țelină și mazăre extrafină, ridichi și roșioare, scoici. La toate acestea se adăugau pateuri, castraveciori, măsline și ardei. Pâinea avea o coajă crocantă. În frapieră era un vin alb, iar o sticlă de Châteauneuf-du-Pape era lăsată să respire la umbră. […] Iată și felul de rezistență – friptură de miel împănată cu usturoi, fasole verde, cartofi prajiți și galette cu ceapă. […] Brănza, învelită în foi de viță, era din Banon. Au urmat trei feluri de desert, fiecare cu savoarea lui: șerbet de lămâie, tartă cu ciocolată și creme anglaise, puse toate pe o farfurie. Cafea. Un pahar de marc din Gigondas. Un suspin de mulțumire.”

Din aceeași serie și în același stil, sunt Din nou în Provence, Provence pentru totdeauna și Lecții de franceză. Viață de câine prezintă lucrurile și mai amuzant, din perspectiva patrupedului prieten al britanicului.

Provence de la A la Z cuprinde descrierea unor termeni specifici provensali (sau ajunși în Provence) împreună cu câte o micuță istorie, în același stil amuzant. Din ea am aflat, de exemplu, că la bouillabaisse (mâncare din resturi de pește) „a fost descrisă drept tocăniță, supă de aur, experiență mistică, sinteză magică, mâncare estivală, seducție divină sau motivul pentru care Dumnezeu a inventat peștele…”, și că termenul „urgent” „fără a face parte din limbajul cotidian provensal, este un termen privit cu amuzament și curiozitate în același timp. Curiozitate, pentru că semnifică nevoia de a te grăbi, un obicei complet străin…”. Nu pot să nu amintesc aici de brandade de morue, un fel de piure de cod cu ulei de măsline, lapte și usturoi: „Brandade e un fel mâncare care nu trebuie preparată în grabă. Codul trebuie mai întâi ținut în apă patruzeci și opt de ore, iar apa ar trebui schimbată cu regularitate în tot acest timp. Cei care sunt ocupați sau uituci poate că ar vrea să aplice tehnica de desărare promovată de un anume Monsieur Ramadier, care obișnuia să pună codul sărat în rezervorul toaletei sale, asigurându-se astfel că apa era schimbată cu regularitate, așa cum era necesar, cu efort minim”.

Alături de multe alte feluri de mâncare în această „enciclopedie” se găsesc în ordine alfabetică mini-capitole despre fier forjat, fleur de sel, parfumuri, lavandă, capre, bauxită, fântâni, route de cedres, ambuteiaje tradiționale, dictoane, Alpi și diverse altele pe care le-am descoperit cu  deosebită încântare.