În vacanța noastră în Haute Savoie am ajuns și la Chamonix-Mont-Blanc, celebra stațiune de schi de la poalele masivului cu același nume, pe care o aveam pe listă încă de acasă. Este un orășel fermecător, cu oameni zâmbitori și prietenoși, plin de viață și zumzet de vacanță, de flori și, bineînțeles, de turiști. L-am îndrăgit imediat ce am pășit pe străzile sale. Hoteluri, terase și restaurante, vile stil cabană și multe magazine cu echipament sportiv îi definesc atmosfera de stațiune de schi și inspiră la drumeții.

Încă de dinainte să intrăm în oraș, ne-a cuprins emoția și nerăbdarea zărind  în depărtare zăpezile veșnice ale muntelui, o micuță avanpremieră a ceea ce ne aștepta… sus.

La rândul pentru telecabină la care ne-am așezat am aflat din discuțiile unor turiști americani cred, că Mont Blanc are reputația de a face un număr foarte mare de victime anual în rândul alpiniștilor comparativ cu alți munți. Aceasta s-ar datora probabil și faptului că în multe ghiduri ascensiunea e descrisă ca accesibilă și alpiniștilor neexperimentați. Deoarece noi nu aveam în gând vreo ascensiune, aceste informații doar ne-au înfiorat, adăugând ceva adrenalină în sistemele noastre, deja sensibilizate de ideea întâlnirii cu cel mai înalt vârf din Alpi 4808m.

Telecabina urcă în două etape. Prima oprire este la Plan de l’Aguille, la 2300 m altitudine. Mai departe, telecabina urcă repede și abrupt, printre nori, până la terasa amenajată lângă Aguille du Midi (în traducere, Acul Prânzului, deoarece privit din fața bisericii din Chamonix la mijlocul zilei, are soarele chiar deasupra sa), aflat în clasamentul vârfurilor din Alpi la numărul… 50 după Mont Blanc. În acest mod simplu și și rapid, am ajuns de la altitudinea de 1035m în Chamonix (cam cât Predeal), la 3842 m în aproximativ 30 de minute, din doar trei pași – două telelcabine și un lift. Al doilea tronson de telecabină deține recordul mondial pentru cea mai lungă urcare verticală.

Aici am avut parte de prima surpriză a zilei. Oricât ne-am fi așteptat la priveliști negrăit de frumoase, oricât am privit fotografii și am citit descrieri, realitatea a depășit de departe imaginația noastră. În orice parte se întoarce privirea, se întâlnește cu marea de munți, căreia nu-i poți ghici marginile. Cât vezi cu ochii, văi abrupte și colți ascuțiți de stâncă și creste amețitoare. Aici, la locul de întâlnire a trei țări (Franța, Italia și Elveția – ghidul spune că în zilele senine se poate zări vârful Matterhorn, aflat la 60 km în linie dreaptă), am privit cu mirare de copil zăpezile veșnice proiectate pe fundalul cerului albastru-cristal al verii. Privind cum norii și vântul mângâie crestele acoperite de zăpadă care se fragmentează ca o glazură din bezea, am lăsat în urmă gălăgia gândurilor, și așa răsfirate de la aerul sărac în oxigen. Chamonix rămăsese și el în urmă, minuscul, într-o vale care abia se zărea. Am simțit atunci, în liniștea care mă cuprinsese, la fel de minuscule și gândurile care mă preocupă zilnic. Sunt recunoscătoare că, într-un fel special, Mont Blanc mi-a revelat alte dimensiuni ale lucrurilor și o viziune detașată, de putere și măreție în veșmânt imaculat. În spatele lui, încerc cu greu să îmi imaginez forțele tectonice care au putut ridica scoarța Pământului până la aproape 5000 în urmă cu multe milioane de ani.

Revenind din visarea de pe terasă, ne-am decis să încercăm specialitățile locale la restaurantul de aici, numit, bineînțeles, „Le 3842”. Aici, două tipuri de meniuri: tartiflette și cârnați cu cartofi.  Am luat din fiecare, ca să putem face schimb. Nu prea am putut să ne atingem de mâncare, deoarece lipsa de oxigen s-a făcut simțită tot mai tare, încleștându-ne mușchii și învăluindu-ne într-o senzație de rău nespecific. Alături de emoțiile contemplării peisajului, această stare a fost însă numai bună pentru a ne întoarce pe terasă, unde, am moțăit la soare în așteptarea telecabinei de întoarcere, privind printre gene cum alți turiști se pregăteau de drumeție.

Am plecat de acolo dorindu-mi să revin, măcar pentru a continua drumul cu telecabina spre Valea Aosta.

Ajunși înapoi la Chamonix, ne-am oprit la una dintre terasele cochete să ne revenim la un pahar de suc – pentru că poftă de mâncare nu aveam încă). De obicei, îmi place să stau și să savurez atmosfera locului stând la o astfel de terasă. De data aceasta nu am stat prea mult fiindcă ne-au atras atenția niște acorduri muzicale dinspre piața centrală a orășelului. Așa că am pornit revigorați către acel loc, iar acolo am avut parte de cea de-a doua surpriză a zilei.

În piață aveau loc reprezentațiile unui festival internațional de folclor. Pe ritmuri specifice, au dansat în piață ansambluri din Coreea, Argentina, Rusia și Mexic. Căutând mai multe informații, am aflat că astfel de festivaluri sunt frecvente în Franța în sezonul estival și se desfășoară în mai multe orășele. Prin urmare, în următorul an am revenit în Franța țintind un astfel de festival, într-o altă regiune, și anume Tarn, în apropiere de orașul Albi.

Privind la dansatori, m-a cuprins emoția unei fericiri simple, că sunt acolo și că pot privi oamenii și culorile și pot asculta muzica și mă pot bucura de toate acestea în sufletul meu cu multă recunoștință. În fața tuturor celor care ne strânsesem acolo,  au dansat coreeni îmbrăcați în culori mai degrabă pastelate, cu machiaje intense, ruși cu costume în culori vii, contrastante și multe detalii brodate, argentinieni în alb, cu poncho roșu și negru pe umăr. Cea mai pitorească apariție a fost cea din Mexic: dansuri pline de viață, antrenante, bărbați cu sombrero și pantaloni strâmți cu broderie, femei cu rochii în culori deschise ce înfloreau ca o spumă la fiecare piruetă. La sfârșitul reprezentației lor, doamnele din Mexic au invitat parteneri din public pentru un scurt dans, după posibilități..

 

După spectacol ne revenisem complet, prin urmare am mers și ne-am cumpărat niște bunătăți locale de la magazinul „Le Refuge Payot”, pe care le-am devorat în mașină, pe drumul de întoarcere către sătucul unde eram cazați.